Noţiuni introductive

 

Precum viaţa cere mişcare, opusul sã este echivalat cu lipsa de mişcare, rigiditatea, chiar şi moartea. Însãşi materia se aflã într-o continuã mişcare. Galileo spunea: ,, În naturã, probabil cã nu existã nimic mai vechi ca mişcarea”. Pascal, în lucrarea sa ,,Penséees”, afirma: ,, Natura noastrã constã în mişcare; restul este completat în moarte”. Deloc surprinzãtor, încã din vremuri antice şi de demult, întemniţarea a fost consideratã una dintre cel mai aspre pedepse aplicate unui om sau animal. Arestul nu înseamnã doar privarea de libertate a mişcãrii, de posibilitatea de a pãrãsi o locuinţã, de a cãlãtori, dar totodatã şi lipsa de noi progrese şi comunicarea asupra acestor progrese [1].
Ca o scurtã speculare asupra Big Bang-ului şi originii universului, se poate afirma cã mişcarea, împreunã cu timpul şi spaţiul, reprezintã o constantã cosmicã. Mişcarea este o cerinţã esenţialã pentru supravieţuirea speciilor şi de aceea este unul dintre principiile evoluţiei. Potrivit scrierilor biblice, mişcarea oamenilor a început în momentul în care Adam şi Eva au fost alungaţi din Grãdina Eden.
Adevãrul este cã omul şi-a dorit dintotdeauna sã se deplaseze mai repede, mai departe şi sã care mai mult decât ar fi putut cu puterea propriilor muşchi – şi dacã ar fi posibil, fãrã vreun efort fizic din partea lui. Din acest motiv, oamenii au adoptat mereu nerãbdãtori oportunitãţile oferite de tehnologie. În vremurile antice, oamenii foloseau barca, propulsatã de vânt şi puterea muscularã proprie. Inventarea roţii a condus la cãruţã, care timp de secole a fost trasã de animale, pânã când trenul a produs o revoluţie în transport cu aproape 160 de ani în urmã. Înc-o datã, s-a demonstrat cã progresul unei civilizaţii prin realizãri economice şi culturale este inseparabil de mobilitate.
Începînd cu mai bine de 110 ani în urmã, dezvoltarea automobilului a vãzut crearea mijlocului de transport care, mulţumitã caracterului sãu individual şi flexibil, a rãmas cea mai obişnuitã metodã de deplasare în zilele noastre. Doar automobilul este capabil sã ajungã la norice destinaţie oricând. Aceastã a doua revoluţie în transport a fãcut posibilã mobilitatea individualã, practic în orice colţ al lumii.

1. Noţiuni elementare privind Autovehiculele Rutiere






AUTOVEHICUL – Vehicul autopropulsat suspendat pe roţi, şenile, tălpi de alunecare sau pernă de aer, care serveşte la transportul pasagerilor şi/sau bunurilor, la tractarea de remorci, semiremorci şi utilaje, precum şi la efectuarea unor lucrări speciale (în agricultură, construcţii, amenajări de terenuri etc.).

AUTOVEHICUL RUTIER – Autovehicul destinat deplasării pe o cale rutieră sau chiar pe teren neamenajat [2].


Forţele care apar şi solictã un automobil:
a) Forţe externe:
- forţele din suprafeţele de contact ale organelor de rulare cu solul;
- rezistenţa aerului în mişcare relativă faţă de autovehicul;
- forţe de impact cu alte corpuri.
b) Forţe şi momente interne:
- forţa de inerţie;
- momentul motor transmis de la sursa de energie aflată la bordul autovehiculului la organele de rulare;
- momentul de frânare dezvoltat de sistemul de frânare asupra sistemului de rulare.


2. Structura automobilului

Sistemele unui autovehicul:

• grupul moto – propulsor;
- motorul : sursa de energie mecanică a autovehiculului;
a) motor termic (motor cu ardere internã, turbină cu gaze, motor cu aburi);
b) motor electric;
- stocarea energiei: rezervor pentru combustibil convenţional, butelii p combustibili gazoşi, baterii de acumulatoare, celule fotovoltaice, rezervoare pentru hidruri metalice;
- transmisia: transmite mişcarea de la motor la sistemul de rulare, asigurând o corectă corelare între regimul de deplasare a automobilului şi regimul de funcţionare a motorului;
- sistemul de rulare: asigură contactul cu solul şi preluarea forţelor cu care acesta reacţionează asupra autovehiculului pentru a asigura deplasarea lui conform dorinţei conducătorului;
a) sistem de rulare cu roţi;

b) sistem de rulare cu şenile; etc.

• cadrul: structură de rezistenţă pe care sunt dispuse celelalte sisteme ale unui autovehicul;

• caroseria: organ purtăt

or şi protector al încărcăturii utile; are în plus rol estetic şi contribuie la definirea comportamentului aerodinamic al autovehiculului; la autoturismele actuale, cadrul şi caroseria constituie un singur corp;

• suspensia: asigură confortul pasagerilor la deplasarea pe drumuri denivelate şi contribuie la controlul comportării autovehiculului în deplasare;

• sistemul de direcţie: realizează controlul direcţiei de deplasare a autovehiculului în conformitate cu dorinţa conducătorului, arhitectura sa depinde de tipul sistemului de rulare;

• sistemul de frânare: realizează reducerea vitezei autovehiculului, oprirea sa şi asigurarea împotriva deplasării pe perioadele de staţionare;

• sistemul de iluminare şi semnalizare: realizează condiţii de vizibilitate cât mai bune pe timp de noapte şi de ceaţă şi transmite celorlalţi participanţi la trafic intenţiile de deplasare ale conducătorului;

• organele de lucru: dispozitive şi utilaje îmbarcate, tractate sau împinse de autovehicul destinate efectuării unor lucrări speciale;

• sistemele de siguranţă activă şi pasivă: sisteme de control automat al motorului, transmisiei, sistemului de frânare, suspensiei, etc., respectiv saci gonflabili (airbag-uri), centuri de siguranţă ş.a.


Formula roţilor:
2np X 2nm np – numărul total al punţilor;
                       nm – numărul punţilor motoare

ex: 4 X 2; 4 X 4; 6 X 2; 6 X 4; 8 X 4; 8 X 6; 8 X 8

Acestea fiind spuse, inchei despre introducerea in lumea automobilelor.

Bibliografie
[1]. ,,Handbook of Automotive Engineering”, Hans-hermann Braess şi Ulrich Seiffert, Ed. SAE International, ISBN 0-7680-0783-6, 2005
[2]. Notiţe de curs Dinamica Autovehiculelor, titular curs Prof. Dr. Ing. Andreescu Crisitan.